Institutional Repository in Medical Sciences of Nicolae Testemitanu State University of Medicine and Pharmacy of the Republic of Moldova
Not a member yet
29298 research outputs found
Sort by
Bioethical aspects of the doctor-patient relationship in cases of degenerative brain diseases
No full textIntroducere. Afecţiunile degenerative ale creierului duc la pierderea treptată a funcţiilor cognitive şi a autonomiei personale. Aceste transformări evident pot afecta şi relaţia medic-pacient cu implicări în dileme bioetice, principii sau decizii privind tratamentul paliativ, protecţia pacientului vulnerabil etc. Scop. Evidenţierea oportunităţii implicaţiilor bioetice în relaţiile medic-pacient la contingentul de pacienţi cu afecţiuni degenerative ale creierului prin analiza studiilor ştiinţifice contemporane. Material şi metode. S-au analizat materiale ştiinţifice (39 surse) din bazele de date PubMed, NCBI, Science Direct, publicate între anii 2018-2024 privind bioetica şi bolile neurodegenerative, cât şi examinarea unor cazuri clinice din practica neurologică şi geriatrică. Au fost utilizate metodele: sociologică, bioetică, structuralistă. Rezultate. Analiza materialelor, observaţiilor din mediul clinic, a evidenţiat provocări tactice, necesitând aplicarea principiilor bioetice. La debutul afecţiunilor pacienţii sunt capabili să-şi exprime doleanţele, dar pe măsura progresiei această capacitate diminuează, necesitând adaptări ale consimţământului informat, creân-du-se inconvenienţe pentru o tactică terapeutică facilă. În stadii avansate deciziile trebuie să fie luate de către reprezentantul legal, fapt ce poate genera conflicte de interese. Chiar şi în prezenţa unor dificultăţi ale cogniţiei, aplicarea actului medical trebuie să evite intervenţiile disproporţionate, degradante. Concluzii. 1. Abordarea bioetică a relaţiei medic-pacient în afecţiuni degenerative cerebrale trebuie să se ţină cont de degradarea cognitivă. 2. E necesar implicarea principiilor bioetice: vulnerabilităţii, binefacerii, autonomiei, demnităţii, echităţii. 3. E oportună atitudinea empatică a aparţinătorilor.Introduction. Degenerative brain diseases gradually lead to the loss of cognitive functions and personal autonomy. These changes can significantly affect the doctor-patient relationship, raising bioethical dilemmas and questions related to palliative care, patient protection, and ethical medical decisions. Objective. To highlight the relevance of bioethical implications in the doctor-patient relationship in the context of patients with degenerative brain diseases by analyzing contemporary scientific literature. Material and methods. A total of 39 scientific sources published between 2018 and 2024 from databases such as PubMed, NCBI, and Science Direct were reviewed. Additionally, clinical cases from neurological and geriatric practice were examined. The methods used included sociological, bioethical, and structuralist approaches. Results. The analysis of literature and clinical observations revealed practical challenges requiring the application of bioethical principles. At the early stages, patients can express their preferences; however, as the disease progresses, this ability diminishes, complicating the process of obtaining informed consent and hindering a straightforward therapeutic strategy. In advanced stages, decisions must be made by legal representatives, potentially leading to conflicts of interest. Even in the presence of cognitive impairment, medical interventions must avoid disproportionate or degrading procedures. Conclusion. 1.A bioethical approach to the doctor-patient relationship in degenerative brain diseases must consider cognitive decline. 2. It is necessary to apply bioethical principles such as vulnerability, beneficence, autonomy, dignity, and justice.3. An empathetic attitude from family members is beneficial
MGMT methylation profile in glioblastoma patients: between biomarker and therapeutic tool
No full textIntroducere. Glioblastomul este cea mai agresivă tumoră cerebrală cu prognostic sever. MGMT, genă implicată în repararea ADN-ului, poate fi inactivată prin metilarea promotorului, ceea ce creşte sensibilitatea la chimioterapia alchi-lantă. Astfel, statusul MGMT devine un biomarker esenţial în tratamentul glioblastomului. Scop. Revizuirea datelor din literatura de specialitate privind metilarea promotorului MGMT la pacienţii cu glioblastom, pentru integrarea acestui biomarker în practica clinică actuală. Material şi metode. A fost efectuată o căutare sistematică în bazele de date PubMed, Scopus şi HINARI, incluzând articole publicate între 2015-2025. Au fost selectate studii clinice, meta-analize şi analize retrospective care au evaluat statusul MGMT prin metode standardizate (MSP-PCR, pyrosequencing, qPCR, NGS), incluzând 42 de articole şi 7000 de pacienţi. Rezultate. Frecvenţa metilării MGMT în glioblastom variază între 35% şi 55%, în funcţie de populaţie şi tehnica utilizată. Pacienţii cu status metilat MGMT au avut, de obicei, un interval mai lung până la progresia bolii şi o supravieţuire globală mai mare comparativ cu restul pacienţilor. Metilarea MGMT a fost mai frecvent observată la pacienţii cu vârsta sub 60 de ani. Totodată, tiparele de metilare au evidenţiat o tendinţă de corelaţie între gradul de rezecţie tumorală şi statusul clinic postoperator. Mai multe studii sugerează integrarea analizei MGMT în ghidurile terapeutice standard, alături de profilarea IDH şi 1p/19q. Concluzii. Metilarea promotorului MGMT este un biomarker stabil şi clinic relevant în glioblastom, cu impact major asupra deciziilor terapeutice. Integrarea testării MGMT în evaluarea iniţială ar putea permite personalizarea tratamentului şi pozitivarea prognosticului pacienţilor.Introduction. Glioblastoma is the most aggressive brain tumor with a severe prognosis. MGMT, a gene involved in DNA repair, can be inactivated by promoter methylation, which increases sensitivity to alkylating chemotherapy. Thus, MGMT status becomes an essential biomarker in the treatment of glioblastoma. Objective. Comprehensive review of literature data on MGMT promoter methylation in glioblastoma patients to identify optimal strategies for integrating this biomarker into clinical practice. Material and methods. A systematic search was conducted in PubMed, Scopus, and HINARI databases, including articles published between 2015-2025. Clinical studies, meta-analyses, and retrospective analyses evaluating MGMT status through standardized methods (MSP-PCR, pyrosequencing, qPCR, NGS) were selected, including 42 articles and over 7000 patients. Results. The frequency of MGMT methylation in glioblastoma varies between 35% and 55%, depending on the population and the technique used. Patients with MGMT methylated status usually had a longer time to disease progression and longer overall survival compared to the rest of the patients. MGMT methylation was more frequently observed in patients younger than 60 years of age. At the same time, meth-ylation patterns showed a correlation trend between tumor resection grade and postoperative clinical status. Several studies suggest integrating MGMT analysis into standard therapeutic guidelines, along with IDH and 1p/19q profiling. Conclusion. MGMT promoter methylation represents a stable and clinically relevant biomarker in glioblastoma, significantly influencing therapeutic decisions. Systematic integration of MGMT testing into initial patient evaluation could enable more personalized treatment approaches and improved prognosis
EVOLUTION OF INFLAMMATORY LESIONS OF THE MAXILLARY SINUS
No full textUniversitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu”, Chișinău, Republica MoldovaIntroducere. Sinuzitele maxilare odontogene sunt considerate frecvente la adulţi şi bătrâni, datorită raporturilor anatomice strânse dintre sinus şi sistemul dentar. Patologia este legată de afecţiunile periapicale, tratamentul endodontic şi traumatizarea planşeului sinusal în timpul manipulărilor chirurgicale. Scop. Studiul urmăreşte analiza retrospectivă a leziunilor inflamatorii ale sinusului maxilar în perioada 2017-2024, cu scopul de a evidenţia incidenţa acestora în contextul patologiilor OMF. Material şi metode. Studiul retrospectiv epidemiologic a inclus 382 de pacienţi diagnosticaţi cu leziuni inflamatorii ale sinusului maxilar, din 12026, numărul total de pacienţi internaţi în secţia de Chirurgie Oro-Maxilo-Facială din cadrul IMU, conform sistemului ICD-10-AM, după codificarea J01.0, J32.0. Analiza statistică a fost realizată utilizând testul t-Student. Rezultate. În perioada studiului, în secţia de Chirurgie OMF, s-au internat 12026 de pacienţi cu diferite patologii. Ponderea acestora a variat între 6,43% şi 15,66%, crescând cu 9,23%. Din totalul pacienţilor internaţi, 382 (3,17%), au prezentat procese inflamatorii ale sinusului maxilar. În anul 2017, aceste afecţiuni au constituit 5,43% din totalul pacienţilor trataţi în secţia de Chirurgie OMF, respectiv, 2018-5,54%, 2019-3,92%, 2020-2,58%, 2021-2,50%, 2022-1,62%, 2023-1,66% şi 2024-1,96%. Astfel, incidenţa proceselor inflamatorii ale sinusului maxilar a scăzut de la 5,54% la 1,62% (t = 14,64; p < 0.001), înregistrând o diminuare de 3,92%. Concluzii. Pe parcursul studiului leziunile inflamatorii ale sinusului maxilar au înregistrat o incidenţă relativ redusă, reprezentând 3,17% din totalul pacienţilor internaţi. Frecvenţa leziunilor inflamatorii ale sinusului maxilar pe parcursul a 8 ani a scăzut semnificativ cu 3,92%.Introduction. Odontogenic maxillary sinusitis is considered common in adults and the elderly, due to the close anatomical relationships between the sinus and the dental system. The pathology is related to periapical diseases, endodontic treatment and traumatization of the sinus floor during surgical manipulations. Objective. The study aims to retrospectively analyze inflammatory lesions of the maxillary sinus during the period 2017-2024, in order to highlight their incidence in OMF pathologies. Material and methods. The retrospective epidemiological study included 382 patients diagnosed with inflammatory lesions of the maxillary sinus, out of 12026 patients hospitalized in the Department of Oral and Maxillofacial Surgery, according to the ICD-10-AM classification, code J01.0, J32.0. Statistical analysis was performed using the Student's t-test. Results. During the study period, 12,026 patients with various pathologies were hospitalized in the OMF Surgery Department. Their proportion ranged from 6.43% to 15.66%, increasing by 9.23%. Of the total, 382 (3.17%) were diagnosed with inflammatory lesions of the maxillary sinus. In 2017, these conditions constituted 5.43% of the total number of patients treated in the OMF Surgery department, respectively, 2018-5.54%, 2019-3.92%, 2020-2.58%, 20212.50%, 2022-1.62%, 2023-1.66% and 2024-1.96%. Thus, the incidence of inflammatory processes of the maxillary sinus decreased from 5.54% to 1.62% (t = 14.64; p < 0.001), showing a reduction of 3.92%. Conclusion. Throughout the study period, inflammatory lesions of the maxillary sinus showed a relatively low incidence, accounting for 3.17% of all hospitalized patients. The frequency of maxillary sinus inflammatory lesions decreased significantly over the 8-year period, showing a reduction of 3.92%
Caz clinic glaucomul juvenil
No full textLucrarea prezintă un caz clinic de Glaucom juvenil și cît este de provocator punerea unui
diagnostic corect și precoce. Glaucomul juvenil reprezintă o formă rară de glaucom primitiv
cu unghi deschis, cu debut între 3–16 ani. Spre deosebire de glaucomul congenital sau
infantil, nu se manifestă prin semne evidente (ex. buftalmie), ceea ce face diagnosticul
precoce dificil. De multe ori, boala este suspectată tardiv, când apar simptome nespecifice
ca în cazul pacientei : scăderea acuității vizuale, cefalee sau dureri oculare.
Metode și metode: Pacienta, în vârstă de 15 ani, a fost supusă unui șir complex de
investigații: schiascopie,keratometrie, oftalmoscopie, tonometrie (Maclakov, iCare)(proba
hidrica), Biomicroscopie, Gonioscopie Goldman, pahimetrie corneană, perimetrie Henson,
OCT macular și de nerv optic si ecografie oculara. Examinările au arătat mici abateri de la
valorile normale, ceea ce a facut și mai dificil punerea diagnosticului . Asocierea tuturor
modificărilor structural, funcționale și lucrul în echipa a permis confirmarea diagnosticului
final : OS glaucom juvenil incipient “b”, confirmat de medicul glaucomatolog
Concluzii : Diagnosticul precoce a glaucomului juvenil este provocator, necesitând
explorări complexe și interpretare atentă. Stabilirea tacticii corecte și inițierea tratamentului
cît mai rapid este esențială pentru prevenirea progresiei și menținerea funcției vizuale
Kidney involvement in systemic sclerosis. Scleroderma renal crisis
No full textUniversitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu”, Chișinău, Republica MoldovaIntroducere. Sclerodermia sistemică (SSc) este o boală autoimună cronică, caracterizată prin afectare fibrotică şi vasculară multisistemică. Afectarea renală este frecventă, prezentă histologic la 60 până la 80% dintre pacienţi conform studiilor. Criza renală sclerodermică reprezintă cea mai severă complicaţie. Scop. Evidenţierea frecvenţei, severităţii şi importanţei afectării renale în cadrul scleroder-miei sistemice, influenţa acesteia asupra prognosticului pacienţilor, subliniind şi rolul tratamentului. Material şi metode. Analiza de articole relevante despre sclerodermia sistemică şi afectarea renală în sclerodermia sistemică utilizând baze de date internaţionale precum PubMed, Scopus şi Web of Science. Sursele incluse sunt studii clinice, articole de revizuire, metaanalize şi ghiduri de practică referitoare la sclerodermia sistemică şi afectarea renală. Rezultate. Afectarea renală este prezentă la aproximativ 50% dintre pacienţii cu SSc, fiind frecvent silenţioasă la debut. Conform datelor din mai multe studii s-au observat că 31,5% aveau o rată de filtrare glomerulară (RFG) < 90 ml/min şi 19,5% - RFG < 60 ml/min. Leziunile includ fibroză tisulară şi vasculopatie la biopsia renală. Hipertensiunea arteriala şi proteinuria pot agrava boala renală spre stadiu terminal. Criza renală sclerodermică afectează aproximativ 10% din pacienţi, apare frecvent în primii ani de boală şi determină un risc crescut de mortalitate, însă tratamentul cu inhibitori ECA a îmbunătăţit semnificativ prognosticul. Concluzii. Afectarea renală este frecventă în SSc şi influenţează semnificativ prognosticul. Deşi iniţial silenţioasă, poate avansa spre criză renală sclerodermică. Tratamentul cu IECA a îmbunătăţit semnificativ supravieţuirea, subliniind importanţa screening-ului renal şi a intervenţiei terapeutice precoce.Introduction. Systemic sclerosis (SSc) is a chronic autoimmune disease characterized by multisystemic fibrotic and vascular involvement. Renal involvement is frequent, histologically present in 60 to 80% of patients according to studies. Scleroderma renal crisis represents the most severe complication. Objective. Highlighting the frequency, severity, and significance of renal involvement in systemic sclerosis, its influence on patient prognosis, also emphasizing the role of treatment. Material and methods. Analysis of relevant articles about systemic sclerosis and renal involvement in systemic sclerosis using international databases such as PubMed, Scopus, and Web of Science. The included sources are clinical studies, review articles, meta-analyses, and practice guidelines related to systemic sclerosis and renal involvement. Results. Renal involvement is present in approximately 50% of patients with SSc, being frequently silent at onset. According to data from several studies, it was observed that 31.5% had a glomerular filtration rate (GFR) < 90 ml/min and 19.5% had a GFR < 60 ml/min. Lesions include tissue fibrosis and vasculopathy on kidney biopsy. Arterial hypertension and proteinuria can worsen kidney disease towards end-stage. Scleroderma renal crisis affects approximately 10% of patients, frequently appears in the early years of the disease, and carries an increased risk of mortality; however, treatment with ACE inhibitors has significantly improved prognosis. Conclusion. Renal involvement is frequent in SSc and significantly influences the prognosis. Although initially silent, it can progress to scleroderma renal crisis. Treatment with ACE-I has significantly improved survival, highlighting the importance of renal screening and early therapeutic intervention
The role of immunohistochemistry in determining local immunodeficiency in ENT diseases
No full textActualitatea. Bolile cronice ORL, precum amigdalita și rinosinusita cronică,
otita cronică sunt caracterizate prin inflamații persistente și infecții recurente,
care afectează starea generală de sănătate a copiilor. În acest context, cercetarea
imunității generale și locale la acești pacienți are o importanță mare în
depistarea patogenezei acestor maladii pentru optimizarea tratamentului
personalizat. Aprecierea dereglărilor în imunitatea generală și cercetările
imunohistochimice în țesutul limfatic amigdalian, în caz de amigdalită cronică
(AC), ne poate ajuta în stabilirea unor indicatori, care ar indica nivelul
proceselor patologice autoimune în țesut și sânge apoi prognozarea dezvoltării
complicațiilor la distanță precum artrita, reumatismul, glomerulonefrita etc.
Materiale și metode. Pentru aprecierea rolului amigdalitei cronice în
agravarea patogeniei bolilor autoimune s-au efectuat cercetări
imunohistochimice la 12 copii cu AC fară complicații la distanță și 12 copii cu
AC cu patologie reumatismală postoperator.
Rezultate. Pentru AC decompensată complicată cu patologie reumatoidă în
comparație cu AC fără complicații sunt caracteristice mai multe schimbări: un
număr majorat al limfocitelor СD20+ în epiteliul criptal, creşterea veridică a
titrelor de killeri naturali CD56+ în centrul germinativ al nodulului limfoid
(CG), descreşterea densităţii macrofagelor CD68+ în zonele CG şi părţile
periferice ale CG al nodulului limfoid şi creşterea densităţii lor în epiteliul
criptal. Are loc creşterea consecventă a cantităţilor de acidul ribonucleic
extracelular (e-ARN) şi radicali liberi de oxigen (RLO) în CG al nodulului
limfoid.
Concluzii.
1. Analiza imunohistochimică a amigdalelor palatine la diferite niveluri
limfoepiteliale amigdaliene permite elaborarea modelului nou de diagnostic
personalizat a particularităţilor imunităţii locale în diferite forme de amigdalită
cronică şi aprecierea gravităţii evoluţiei procesului inflamator.
2. Cercetările genetice al acestor pacienti inpreună cu investigațiile
imunologice vor aprofunda pe viitor înțelegerea factorilor etiopatogenetici în
dezvoltarea proceselor autoimune patologice in organism si tratamentul
personalizat.
Cuvinte cheie: amigdalita cronică, copii, imunitate generală,
imunohistochimie.Relevance. Chronic ENT diseases involve persistent inflammation
and recurrent infections. Studying immune function in chronic tonsillitis (CT),
helps identify autoimmune markers in tissue and blood. This supports
understanding disease mechanisms, guiding personalized treatment, and
predicting complications such as arthritis, rheumatism, glomerulonephritis, etc.
Materials and methods. In this study was performed
immunohistochemical research on 12 children with CT without remote
complications and 12 children with CT with postoperative rheumatic
pathology.
Results. For decompensated CT complicated with rheumatoid
pathology are characteristic: an increased number of CD20+ lymphocytes in the
crypt epithelium, a true increase in the titers of CD56+ natural killers in the
germinal center of the lymphoid node (GC), a decrease in the density of CD68+
macrophages in the GC areas and peripheral parts of the GC of the lymphoid
node and an increase in their density in the crypt epithelium. There is a
consistent increase in the amounts of extracellular ribonucleic acid (e-RNA)
and oxygen free radicals (ORR) in the CG of the lymphoid node.
Conclusions.
1. Immunohistochemical analysis of the palatine tonsils at different tonsillar
lymphoepithelial levels allows the development of a new personalized
diagnostic model of the peculiarities of local immunity in various forms of
chronic tonsillitis and the assessment of the severity of the inflammatory
process.
2. Genetic research of these patients together with immunological
investigations will further deepen the understanding of etiopathogenetic factors
in the development of pathological autoimmune processes in the body and
personalized treatment
SUICIDAL BEHAVIOR IN BORDERLINE PERSONALITY DISORDER: ASSESSMENT AND EARLY INTERVENTION
No full textUniversitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu”, Chișinău, Republica MoldovaIntroducere. Tulburarea de personalitate borderline prezintă cel mai înalt risc suicidal dintre afecţiunile psihiatrice, aproximativ 50% prezentând cel puţin o tentativă în cursul vieţii. La nivel global, suicidul rămâne o problemă majoră de sănătate publică, cu impact deosebit în categoria de vârstă 15-29 de ani. Scop. Identificarea factorilor de risc principali pentru comportamentul suicidal la pacienţii cu TPB şi evaluarea intervenţiilor cu eficacitate confirmată, pe baza studiilor publicate în anii 2020-2025. Material şi metode. Au fost analizate bazele de date PubMed, Scopus şi Web of Science pentru perioada 2020-2025, folosind termeni „tulburare de personalitate borderline” şi „suicid” sau „autovătamare”. Din totalul de 413 articole identificate, au fost selectate 58 (11 revizuiri sistematice, 27 studii clinice, 20 ghiduri), conform fluxului PRISMA. Rezultate. Factorii de risc constanţi pentru comportamentul suicidal la TPB includ dereglarea emoţională, impulsivitatea, trauma psihologică precoce şi depresia comorbidă. Terapia dialec-tic-comportamentală (TDC) reduce numărul tentativelor cu circa 50-70 % la 12 luni şi menţine beneficiul la 24 luni. Terapia bazată pe mentalizare (TBM) şi modelul de evaluare şi management colaborativ al suicidului (EMCS) diminuează auto-vătămarea şi cresc aderenţa la tratament. Aceste intervenţii îmbunătăţesc calitatea vieţii şi reduc internările repetate. Dovezile farmacologice, în special pentru litiu şi clozapină, rămân limitate şi eterogene. Concluzii. Dereglarea emoţională, impulsivitatea, trauma precoce şi episodul depresiv reprezintă nucleul de predicţie al suicidului în TPB. Implementarea unui screening standardizat şi accesul la intervenţii psihoterapeutice validate, în special TDC mul-timodală, reduc semnificativ mortalitatea prin suicid.Introduction. Borderline personality disorder carries the highest suicide risk among psychiatric conditions, with about 50 % of patients making at least one attempt during their lifetime. Worldwide, suicide remains a major public-health concern, with a particularly heavy impact on the 15-29-year age group. Objective. Identification of the main risk factors for suicidal behavior in patients with BPD and evaluation of interventions with proven efficacy, based on studies published between 2020 and 2025. Material and methods. The PubMed, Scopus, and Web of Science databases were analyzed for the period 2020-2025 using the terms “borderline personality disorder” combined with “suicide” or “self-harm.” Of the 413 articles identified, 58 were included (11 systematic reviews, 27 clinical studies, and 20 guidelines), in accordance with the PRISMA flow diagram. Results. Persistent risk factors for suicidal behavior in BPD include emotion dysregulation, impulsivity, early psychological trauma, and comorbid depression. Dialectical behavior therapy (DBT) lowers the number of attempts by about 50-70 % at 12 months and sustains this benefit at 24 months. Mentalization-based therapy (MBT) and the Collaborative Assessment and Management of Suicidality (CAMS) model reduce self-harm and increase treatment adherence. These interventions enhance quality of life and decrease recurrent hospitalizations. Pharmacological evidence particularly for lithium and clozapine, remains limited and heterogeneous. Conclusion. Emotion dysregulation, impulsivity, early trauma, and depressive episodes constitute the core predictive cluster for suicide in BPD. Implementing standardized screening and access to validated psychotherapeutic interventions, particularly multimodal DBT, significantly reduce suicide mortality
The role of NETosis in the pathogenesis of cardiovascular diseases
No full textIntroducere. NEToza este o formă de moarte celulară iniţiată de neutrofilele activate, care eliberează capcane extracelulare (NET-uri), fiind formate din cromatină de-condensată şi proteine bactericide. NEToza are rol antimi-crobian, dar poate afecta negativ sistemul cardiovascular, contribuind la inflamaţie şi tromboză. Scop. Studierea mecanismelor fiziopatologice implicate în inducerea NETozei, ca unui tip particular de moarte celulară programată, şi impactul său în patogenia bolilor sistemului cardiovascular. Material şi metode. A fost realizată o analiză structurată a unui set de articole din perioada anilor 2015-2025, selectate din bazele de date PubMed, ScienceDirect şi Google Scholar. Au fost incluse studii clinice, review-uri literare şi meta-analize relevante, vizând mecanismele fiziopatologice ale NETozei în declanşarea bolilor cardiovasculare. Rezultate. NEToza începe cu activarea NADPH oxidazei şi deschiderii reversibile a porului de permeabilitate tranzitorie mitocondrială (mPTP), generând specii reactive de oxigen cu disfuncţie mitocondrială, deficit de ATP, ce contribuie la leziune ireversibilă a endoteliului vascular şi a cardiomioc-itelor. În plus, NET-urile sunt surse de citokine proinflama-torii, precum IL-ip, IL-17, IL-18, IFN-a care induc inflamaţie cronică, necroză şi infarct miocardic. NET-urile favorizează şi tromboza prin activarea plachetelor şi fixarea moleculelor procoagulante facilitând depunerea fibrinei cu exacerbarea leziunilor ischemice cardiovasculare. Concluzii. Elucidarea mecanismelor NETozei şi dezvoltarea strategiilor terapeutice pentru prevenirea formării NET-urilor reprezintă o perspectivă promiţătoare în managementul bolilor cardiovasculare, întrucât pot contribui la atenuarea inflamaţiei vasculare, a proceselor trombotice şi a leziunilor tisulare.Introduction. NETosis is a form of cell death initiated by activated neutrophils, which release extracellular traps (NETs) composed of decondensed chromatin and bactericidal proteins. NETosis has an antimicrobial role but can negatively affect the cardiovascular system by promoting inflammation and thrombosis. Objective. To study the pathophysiological mechanisms involved in the induction of NETosis, as a particular type of programmed cell death, and its impact on the pathogenesis of cardiovascular system diseases. Material and methods. It has been realized a structured analysis of set of articles from the period 2015-2025, selected from the PubMed, ScienceDirect, and Google Scholar databases. It has been included clinical studies, literature reviews, and relevant meta-analyses focusing on the pathophysiological mechanisms of NETosis in the onset of cardiovascular diseases. Results. NETosis begins with the onset of NADPH oxidase and the reversible opening of the mitochondrial permeability transition pore (mPTP), generating reactive oxygen species with mitochondrial dysfunction and ATP deficiency, which contribute to irreversible injury of the vascular endothelium and cardiomyocytes. Additionally, NETs are sources of proinflammatory cytokines such as IL-1ß, IL-17, IL-18, and IFN-a, which induce chronic inflammation, necrosis, and myocardial infarction. NETs also promote thrombosis by activating platelets and binding procoagulant molecules, facilitating fibrin deposition and exacerbating ischemic cardiovascular injury. Conclusion. Elucidating the mechanisms of NETosis and developing therapeutic strategies to prevent NETs formation represent a promising perspective in the management of cardiovascular diseases, as they may contribute to reducing vascular inflammation, thrombotic processes, and tissue damage
COMPARATIVE ANALYSIS OF CONVENTIONAL IN VITRO FERTILIZATION VERSUS INTRACYTOPLASMIC SPERM INJECTION
No full textUniversitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu”, Chișinău, Republica MoldovaIntroducere. Infertilitatea reprezintă o problemă actuală,conform OMS,afectează 1 din 6 persoane la nivel global.Fertilizarea in vitro a devenit cea mai eficientă metodă de tratament pentru infertilitate.În ultimii ani,aceasta a înregistrat progrese tehnologice remarcabile,utilizându-se pe larg tehnica de FlV-c şi ICSI. Scop. Analiza comparativă între tehnicile de fertilizare, FlV-convenţional şi injectarea intracitoplasmică a spermatozoizilor, evidenţierea eficacităţii, inofenivităţii şi indicaţiilor clinice. Material şi metode. Acest studiu a fost realizat pe baza unei analize riguroase a literaturii ştiinţifice de specialitate, incluzând studii randomizate şi observaţionale. Cercetarea a inclus articole publicate în reviste ştiinţifice aprobate în principalele baze de date internaţionale: Cochrane, ScienceDirect, Journal of Clinical Medicine, PubMed. Rezultate. Rezultatele FlV-c şi ICSI au fost similare în obţinerea unei sarcini viabile în cuplurile cu bărbaţii sănătoşi(RR1,00;95%CI,n=1124). Alte studii au sugerat o uşoară îmbunătăţire a ratei de fertilizare cu ICSI(RR1,12;95%CI;n=1479).S-a dovedit că,ICSI a fost superior eficientă în cazul cuplurilor cu infertilitate masculină. În cazul femeilor cu răspuns ovarian redus, nu s-au identificat avantajele unei anumite tehnici. În privinţa reacţiilor adverse: sarcina ectopică,preeclampsie,naşteri premature şi avorturi spontane nu s-au relatat diferenţe semnificative. S-a constatat un risc crescut de malformaţii în cazul ICSI 6% comparativ cu FlV-c 5,3%. Concluzii. Atât FlV-c, cât şi ICSI sunt tehnici eficiente în rezolvarea problemei infertilităţii. Totuşi, ICSI oferă un uşor avantaj în rata de fertilizare şi este metoda preferată în contextul infertilităţii masculine. Pentru înţelege mai bine subiectul sunt necesare studii suplimentare şi analize detaliate.Introduction. Infertility is a global health problem, and according to WHO estimates, affects 1 in 6 individuals worldwide. In vitro fertilization become the most effective treatment for infertility. Due to remarkable technological advancements, conventional-IVF and ICSI are widely developed and implemented. Objective. Comparative analysis between two techniques, conventional in vitro fertilization and intracytoplasmic sperm injection, highlighting effectiveness, safety and clinical indication. Material and methods. The presented work was created through rigorous analysis of specialized literature, including randomized and observational studies. We researched the most relevant articles in the last 5 years published in scientific journals approved in the main international databases: Cochrane, ScienceDirect, Journal of Clinical Medicine, PubMed. Results. The findings suggest that c-IVF and ICSI have the similar results in viable pregnancy rates in couples with healthy men (RR1.00,95%-CI, n =1124). Other studies identified a slight improvement in fertilization rate with ICSI(RR1.12;95%CI;n=1479).ICSI proved significant therapeutic value for couples with male infertility. In women with reduced ovarian response, no advantages of a particular technique were identified. Regarding side effects such as ectopic pregnancy, preeclampsia, prematurity and miscarriage, both techniques showed no difference. Another study found a significantly increased risk of malformations associated with ICSI 6% vs. c-IVF 5.3%. Conclusion. C-IVF and ICSI are effective such as treatment for couples suffering from infertility. ICSI has a slightly higher fertilization rates and remains the method of choice for couples with male infertility. To understand better the subject, further studies and conclusive research data are needed
CLINICAL-MORPHOLOGICAL INDICES AND TREATMENT OF DENTAL IMPACTION
No full textUniversitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu”, Chișinău, Republica MoldovaIntroducere. Incluzia reprezintă o dereglare a procesului de erupţie dentară caracterizată prin menţinerea dintelui complet format în profunzimea stratului osos pentru care nu există posibilitatea şi tendinţa de a erupe. Frecvenţa in-cluziei dentare este între 0,92-3,6%, însoţită de complexitate clinico-morfologică. Scop. Identificarea şi analizarea particularităţilor clinico-morfologice ale incluziei dentare prin evaluarea metodelor clinice şi paraclinice utilizate în diagnosticarea şi planificarea tratamentului. Material şi metode. Cercetarea reprezintă un studiu descriptiv transversal realizat în baza datelor a 24 de pacienţi diagnosticaţi cu incluzie dentară. S-a efectuat examenul clinic şi paraclinic, fiind analizate investigaţiile radiologice precum tomografia computerizată, în vederea depistării particularităţilor clinico-morfologie ale dinţilor incluşi. Rezultate. S-a determinat incluzia dentară în proporţie de 62,5% la subiecţii de sex feminin şi 37,5% la cel masculin. În funcţie de grupul dentar afectat s-a identificat frecvenţa cea mai mare la canini cu 66,7%, urmată de premolarii secunzi cu 20,8% şi incisivii centrali cu 12,5%. La lotul de pacienţi studiaţi datele clinice şi paraclinice au evidenţiat drept cauză a in-cluziei lipsa spaţiului necesar alinierii dentare ca urmare a migrării în plan sagital a dinţilor vecini sau existenţei obstacolelor mecanice. Metoda de tratament utilizată a fost redresarea chirurgical-ortodontică prin obţinerea spaţiului pe arcada dentară cu degajarea dintelui inclus. Concluzii. Incluzia dentară afectează dinţii diferitor grupe, cel mai afectat fiind dintele canin. Succesul tratamentului este în strânsă corelaţie cu diagnosticarea precoce. Complexitatea clinico-morofologică a incluziei dentare prevede abordare interdisciplinară chirurgical-ortodontică în tratament.Introduction. Impaction is a disturbance of dental eruption characterized by the retention of the formed tooth in the depth of the bone layer for which there are no possibility or tendency to erupt. The frequency of the dental impaction ranges between 0,92-3,6%, associated with clinical-morphological complexity. Objective. To identify and analyze the clinical-morphological particularities of dental impaction by evaluating the clinical and paraclinical methods used in diagnosis and treatment planning. Material and methods. This research represents a descriptive cross-sectional study based on the data of 24 patients diagnosed with dental impaction. The clinical and paraclinical examination was performed alongside the analysis of radiological investigations such as computed tomography in order to detect the clinical-morphological particularities of impacted teeth. Results. Dental impaction was determined in 62,5% of female subjects and 37,5% of male subjects. Based on the teeth type it was identified that the canines had the highest frequency with 66,7% followed by the second premolars with 20,8% and central incisors with 12,5%. The clinical and paraclinical data of the examined subjects revealed the cause of impaction to be the lack of necessary space for dental alignment as a result of the sagittal migration of adjacent teeth or the existence of mechanical obstacles. The type of treatment used was the surgical-orthodontic management by creating space on the dental arch with the exposure of the impacted tooth. Conclusion. Dental impaction affects teeth of different types, the canine being the most affected. The success of the treatment is closely related to an early diagnosis. The clinical-morphological complexity of dental impaction requires a surgical-orthodontic interdisciplinary approach to treatment