Institutional Repository in Medical Sciences of Nicolae Testemitanu State University of Medicine and Pharmacy of the Republic of Moldova
Not a member yet
29298 research outputs found
Sort by
Expunerea la violența externă a personalului medical din instituțiile spitalicești raionale
No full textContext. Violența ocupațională asupra personalului medical reprezintă o problemă cu implicații
semnificative asupra stării de bine individuale, climatului organizațional și calității actului
medical. În contextul sistemului de sănătate din Republica Moldova, sub-raportarea cazurilor
contribuie la ignorarea fenomenului sau la acceptarea lui tacită. Lipsa măsurilor de prevenire
determină un climat tensionat și vulnerabilitatea personalului, în special în instituțiile spitalicești
raionale, unde condițiile de muncă sunt precare. Pornind de la această realitate, scopul cercetării a
fost evaluarea expunerii personalului medical la violență în instituțiile spitalicești raionale și
identificarea factorilor predictivi, în vederea formulării unor recomandări pentru îmbunătățirea
siguranței la locul de muncă.
Metode. Studiul a fost de tip cantitativ, descriptiv și selectiv și a evaluat expunerea la violență a
personalului medical din șase spitale raionale din Republica Moldova, selectate aleatoriu din trei
regiuni geografice (sud, centru și nord). Populația cercetată a inclus 883 de angajați (254 medici
și 629 asistente), eșantionați integral. Criteriile de includere au vizat personalul cu activitate clinică
și contact direct cu pacienții. Colectarea datelor s-a realizat printr-un chestionar adaptat după
modelul OMS, structurat în trei secțiuni: date socio-demografice, forme de violență întâlnite și
resurse instituționale disponibile. Chestionarele au fost distribuite în format fizic și online, în
perioada noiembrie 2024–ianuarie 2025, cu asigurarea anonimatului și consimțământului
informat. Analiza statistică a fost efectuată în MS Excel, Jamovi și PSPP, utilizând metode
descriptive și inferențiale pentru a evidenția frecvențele, corelațiile și tiparele de manifestare ale
violenței în funcție de variabilele studiate.
Rezultate. Rezultatele studiului au arătat că majoritatea respondenților au fost expuși la cel puțin
o formă de violență (69,8% dintre medici și 56,7% dintre asistenți au fost agresați), cu o prevalență
mai mare a violenței psihologice (57% dintre medici și 53,2% dintre asistenți) comparativ cu cea fizică (12,8% dintre medici și 3,5% dintre asistenți). Personalul medical de sex feminin, în special
angajații cu o experiență profesională mai îndelungată (23,3% femei medici și 61,7% asistente cu
vârsta de peste 50 de ani), a fost mai frecvent vizat. Incidentele de violență au fost raportate mai
frecvent în secțiile spitalului (56,7% dintre asistenți și 57% dintre medici) în perioadele de vârf ale
activității clinice. Printre factorii favorizanți identificați se numără comportamentele sociale
inadecvate ale pacienților și aparținătorilor (42,9% în cazul asistenților medicali și 37,2% în cazul
medicilor), lipsa de educație (26,4% la asistenți, 19,7% la medici), consumul de alcool și droguri
(11,3% la asistenți, 12,3% la medici).
Discuții. Studiul evidențiază amploarea și persistența violenței psihologice în spitalele raionale,
similar cu tendințele raportate la nivel internațional, unde violența psihologică predomină față de
agresiunile fizice. Personalul cu experiență de 10-20 de ani, este mai expus, ceea ce sugerează că
interacțiunile frecvente cu pacienții dificili și lipsa unui sprijin instituțional adecvat amplifică
riscul de agresiune. Acest fapt contrazice percepția că senioritatea protejează împotriva violenței.
Prezența crescută a violenței în intervalele de vârf și în secțiile de spital, corelată cu apariția mai
frecventă a aparținătorilor ca agresori în cazul medicilor, sugerează că sursa tensiunii nu provine
doar din relația cu pacientul, ci și din nemulțumirile exprimate de familiile acestora față de sistemul
de sănătate și așteptările nerealiste. În plus, prezența femeilor ca agresori sugerează o schimbare
în dinamica violenței, subliniind că genul nu este un predictor suficient pentru comportamentele
violente. Studiul subliniază necesitatea unei intervenții integrate și intersectoriale pentru
combaterea violenței în spitale
Morphological evolution of development of maxillary in children with unilateral and bilateral cleft lip and palate
No full textIntroducere. Despicăturile labio-maxilo-palatine sunt cele mai frecvente malformații congenitale la copii. Deși, pe
parcursul anilor s-au modificat tehnicile chirurgicale, deficiențele morfo-funcționale în dezvoltarea maxilarelor la copii
rămân a fi rezolvate.
Scopul lucrării. Impactul malfomațiilor congenitale a despicăturile labiomaxilopalatine (DLMP) în dezvoltarea
sistemului dento-alveolar și dento-maxilar.
Materiale și metode. Au fost analizați 15 copii cu malformații congenitale în regiunea OMF (DLMP unilaterale și
bilaterale). Toți au beneficiat de tratament chirugical etapizat, inițiat la vârsta de 3 - 6 luni și finalizat la 32 de luni. Protocolul
operator a inclus: plastia primară a buzei superioare și palatului moale la 12 luni și plastia primară a palatului
dur la 24 luni. Post-operatoriu copiii au beneficiat de tratament logopedic și ortopedic. S-a efectuat studiul morfometric
pe modelele pacienților cu despicături totale unilaterale și bilaterale în cele 3 planuri și comparate cu modelele copiilor
sănătoși. S-au analizat diferențele de creștere a maxilarelor prin studierea contactelor ocluzale, distanțele la nivelul caninilor,
la nivelul molarilor, și transversal de la canin la suprafața proximală a dinților molari.
Rezultate. La copii cu despicături unilaterale, contactele ocluzale au avut o eficiență de 75% față de 95% la copiii
sănătoși. Diferența de creștere a maxilarului superior a fost mai mică cu 1–2 cm în comparație cu cei sănătoși. În despicăturile
bilaterale, contactele ocluzale au fost de 65%, vizavi de 95%, iar restricțiile de creștere cu 2–3 cm mai mic.
Concluzie. În concluzie, dezvoltarea maxilarelor este diminuată la copiii cu despicături unilaterale, comparativ
cu cei sănătoși, în timp ce la copiii cu despicături bilaterale se observă o reducere severă a creșterii atât față de copiii
sănătoși, cât și în raport cu cei cu despicături unilaterale, evidențiind necesitatea unui management interdisciplinar.Background. Cleft lip and palate are the most common congenital malformations in children. Although surgical
methodologies have evolved over the years, morphofunctional deficiencies in child development remain to be adressed.
Objective of the study. The impact of Congenital Cleft and Palate (CL/P) malformations on the development of the
dentoalveolar and dentomaxillary system.
Material and Methods. A total of 15 children with congenital malformations in the oro-maxillo-facial region including
unilateral and bilateral cleft lip and palate, were analyzed. All patients underwent staged surgical treatment,
initiated at the ages of 3, 5 and 6 months and completed by 32 months. The surgical protocol included primary repair of
the upper lip and soft palate at 12 months, followed by primary repair of the hard palate at 24 months. Additionally, all
children received speech therapy and orthopedic treatment. A morphometric study was conducted on models of patients
with complete unilateral and bilateral clefts in three planes and compared to models of healthy children. Differences in
maxillary growth were analyzed by examining occlusal contacts, canine-level distances, molar level distances, and transverse
measurements from the canine to the proximal surface on the molar teeth.
Results. In children with unilateral clefts, occlusal contacts were 75% efficient compared to 95% in healthy children.
The maxillary growth difference was reduced by 1-2cm compared to healthy individuals. In cases of bilateral clefts,
occlusal contact efficiency was 65% versus 95% children in healthy children, while growth restrictions resulted in a
maxillary reduction of 2-3cm.
Conclusion. In conclusion, maxillary development is reduced in children with unilateral clefts compared to healthy
individuals, while those with bilateral clefts, exhibit a severe growth restriction, both in comparison to healthy children
and those with unilateral clefts. These findings highlight the necessity of an interdisciplinary management approach
Oral lichen planus – an extrahepatic manifestation of hepatitis C virus
No full textIntroducere. Lichenul plan oral este o afecțiune inflamatorie cronică a mucoasei orale, cu etiologie complexă și
potențial malign. Studiile recente au evidențiat o asociere semnificativă între infecția cu virusul hepatitei C și apariția
lichenului plan oral, sugerând un mecanism imunopatologic comun. Această corelație ridică probleme atât de diagnostic,
cât și de management clinic.
Scopul lucrării. Investigarea relației dintre infecția cu virusul hepatitei C și lichenul plan oral, analizarea mecanismelor
patogenetice implicate și a implicațiilor clinice ale acestei asocieri.
Material și metode. Studiul se bazează pe datele obținute analizând un eșantion de pacienți diagnosticați cu lichen
plan oral și infecție cu virusul hepatitei C, precum și fără hepatită. Au fost evaluate incidența, caracteristicile clinice
și histopatologice ale lichenului plan oral, precum și posibilele mecanisme imunologice care leagă această afecțiune de
virusul hepatitei C. Datele au fost comparate cu literatura de specialitate pentru a valida rezultatele obținute.
Rezultate. Lichenul plan oral este una dintre cele mai frecvente manifestări extrahepatice ale infecției cu VHC. Studiul
a evidențiat o prevalență crescută precum și manifestarea formelor mai grave ale lichenului plan oral la pacienții infectați
cu virusul hepatitei C, confirmând datele epidemiologice internaționale. Mecanismele patogenetice includ activarea răspunsului
imun celular, mimetismul molecular și disfuncția limfocitelor T. În plus, leziunile lichenului plan oral prezintă un risc
crescut de transformare malignă, subliniind necesitatea unui protocol riguros de monitorizare a pacienților.
Concluzii. Studiul susține ipoteza unei asocieri strânse între infecția cu virusul hepatitei C și lichenul plan oral,
subliniind importanța screeningului hepatitic la pacienții cu lichen plan oral de etiologie necunoscută. Diagnosticul precoce
și managementul interdisciplinar sunt esențiale pentru prevenirea complicațiilor, inclusiv a transformării maligne.Background. Oral lichen planus is a chronic inflammatory condition of the oral mucosa with a complex etiology
and potential for malignancy. Recent studies have highlighted a significant association between hepatitis C virus infection
and the development of oral lichen planus, suggesting a common immunopathological mechanism. This correlation raises
both diagnostic and clinical management challenges.
Objective of the study. To investigate the relationship between hepatitis C virus infection and oral lichen planus,
analyze the involved pathogenic mechanisms, and explore the clinical implications of this association.
Material and Methods. The study is based on data obtained from a sample of patients diagnosed with oral lichen
planus and hepatitis C virus infection, as well as those without hepatitis. The incidence, clinical and histopathological
characteristics of oral lichen planus were assessed, along with potential immunological mechanisms linking this condition
to hepatitis C virus. The data were compared with the relevant literature to validate the findings.
Results. Oral lichen planus is one of the most common extrahepatic manifestations of hepatitis C virus infection.
The study revealed a higher prevalence and more severe forms of oral lichen planus in patients infected with hepatitis C
virus, confirming international epidemiological data. Pathogenetic mechanisms include the activation of cellular immune
responses, molecular mimicry, and T-cell dysfunction. Furthermore, oral lichen planus lesions present an increased risk
of malignant transformation, emphasizing the need for a rigorous monitoring protocol for affected patients.
Conclusions. The study supports the hypothesis of a close association between hepatitis C virus infection and oral
lichen planus, underlining the importance of hepatitis screening in patients with oral lichen planus of unknown etiology. Early
diagnosis and interdisciplinary management are essential for preventing complications, including malignant transformation
Management of urinary tract infection in children
No full textIntroducere. Infecțiile tractului urinar (ITU) sunt a doua cea mai
frecventă infecție bacteriană la copii. În primul deceniu de viață, aproape 8%
dintre fete și 2% dintre băieți dezvoltă o ITU. Aproximativ 30% dintre copiii cu
ITU vor avea o a doua infecție. Anomaliile congenitale ale rinichiului și ale
tractului urinar (CAKUT) sunt adesea asociate cu ITU. Infecția urinară febrilă
este o infecție frecventă în copilărie, având o probabilitate crescută de afectare
renală, un risc crescut de anomalii nefrourologice subiacente și un risc mai
mare de cicatrizare renală. Cicatrizarea renală cauzată de ITU este asociată cu
numeroase morbidități pe termen lung, cum ar fi boala cronică de rinichi (BCR)
și hipertensiunea arterială. Prevalența cicatrizării renale după ITU febrilă a fost
raportată între 12% și 47%, variind între studii și fiind independentă de vârstă.
Material și metode. Am revizuit literatura de specialitate pentru
articole originale în bazele de date PubMed/MEDLINE, Embase și Cochrane
Library.
Rezultate. Ghidurile actuale ale Asociației Europene de
Urologie/Societății Europene de Urologie Pediatrică (EAU/ESPU) și ghidul
recent retras al Academiei Americane de Pediatrie (AAP) privind ITU
recomandă efectuarea unei ecografii reno-vezicale după prima ITU febrilă la
copii pentru a depista anomalii structurale, indiferent de rezultatele ecografiei
prenatale. Criteriile adoptate pentru efectuarea unei ecografii a aparatului urinar
după o ITU febrilă sunt diferite; unele ghiduri propun efectuarea unei ecografii
a aparatului urinar la copiii sub 2 ani; alte ghiduri o restricționează la copiii sub
6 luni sau nu o recomandă deloc decât în prezența altor factori de risc, cum ar fi
o ITU cauzată de agenți patogeni atipici sau ITU recurente. Algoritmii propuși
în diferite ghiduri variază foarte mult, de la evaluări imagistice amănunțite,
incluzând cistouretrografie și scintigrafie DMSA, până la metode de screening
mai simple, începând cu ecografia renală. Cistouretrograma micțională
(VCUG) permite evidențierea refluxului vezico-ureteral (VUR), a valvelor
uretrale sau a anomaliilor vezicii urinare. VCUG este, de obicei, efectuată la
copiii mici după o ITU febrilă dacă ecografia este anormală sau dacă infecțiile sunt recurente. Imagistica renală cu o scintigrafie cu acid dimercaptosuccinic
(DMSA) poate fi utilizată pentru a confirma pielonefrita sau pentru a detecta
cicatrici renale; în primul caz, scintigrafia ar trebui efectuată în termen de o
săptămână de la ITU febrilă. În cel de-al doilea caz, ar trebui realizată la 6–12
luni mai târziu. Studiile urodinamice (UDS) permit identificarea disfuncțiilor
vezicale, care au un rol important în apariția ITU și a cicatricilor renale la copiii
cu VUR.
Ghidurile EAU/ESPU, în propunerile lor de tratament pentru populația
pediatrică, clasifică de obicei cazurile în funcție de localizarea infecției
(superioară sau inferioară) și de prezența febrei. Recidiva ITU într-un procent
semnificativ de cazuri a dus la temerea că ar putea apărea leziuni renale, iar
tratamentul profilactic cu antibiotice (CAP) a fost sugerat, în special la copiii
cu VUR.
Un studiu clinic internațional multicentric randomizat (PREDICT) a demonstrat
că la sugarii cu reflux vezico-ureteral de grad III, IV sau V și fără ITU
anterioare, CAP a fost eficient în prevenirea ITU, în ciuda unei incidențe
crescute a infecțiilor cu germeni non-E. coli și a rezistenței la antibiotice.
Studiu controlat randomizat la copii cu vârsta între două luni și șapte ani a
raportat că CAP timp de 12 luni la copii cu ITU febrilă nu au redus riscul de
ITU ulterioară, chiar și la copiii cu reflux vezicoureteral ușor până la moderat.
Concluzie. Monitorizarea permanentă a stării de sănătate și a evoluției
bolii la pacienții cu ITU, aplicarea tratamentului antibacterian precoce va
permite prevenirea leziunilor renale pe termen lung și dezvoltarea
complicațiilor prin cicatrici renale, hipertensiune arterială și boală cronică de
rinichi (BRC)
Impactul utilizării calculatorului asupra sănătății
Get PDFIntroducere
În era tehnologiilor, utilizarea calculatorului este indispensabilă în
viața de zi cu zi, fiind importantă pentru oameni în realizarea
sarcinilor, comunicare, învățare, cât și în dezvoltarea personală. Pe
langă beneficiile pe care le are, utilizarea calculatorului induce și mari
riscuri în ceea ce privește sănătatea fizică și psihică, dependența
digitală și siguranța în mediu online.
Scopul: Evidențierea riscurilor induse de utilizarea calculatorului și
măsuri de prevenire a consecințelor.
Material și metode
În realizarea studiului descriptiv au fost analizate și studiate 50 de
surse, cele mai actuale informații și publicații despre riscurile induse
de utilizarea calculatorului, informația fiind colectată din baze de
date electronice internaționale, inclusiv PubMed și Google Scholar.
Rezultate
Utilizarea de lungă durată a calculatorului implică o serie de riscuri
asupra sănătății fizice și psihice a oamenilor. Mai multe studii
sugerează că angajații, studenții și alți utilizatori se confruntă cu
probleme musculo-scheletale de pană la 70%, tulburări vizuale cu
50%, cefalee. Din cele mai frecvente probleme sunt tulburările
vizuale, precum este sindromul vederii computerizate de care suferă
7 din 10 persoane, care implică următoarele simptome - ochi uscați,
vedere încețoșată, dureri oculare și cefalee. Acest sindrom apare la
utilizarea îndelungată a calculatorului cu iluminare excesivă, la
nerespectarea pauzelor de lucru în fața monitorului. Toate acestea
duc la utilizarea pe larg a ochelarilor și lentilelor în rândul populației.
Tulburările vizuale nu sunt unica problemă, oamenii suferă și de
probleme musculo-scheletale. Cele mai frecvente simptome pe care
le prezintă sunt dureri de gât, care sugerează sindromul tensionat al
gâtului, spate, umeri, toate apar în urma poziției incorecte și în lipsa
echipamentelor ergonomice adecvate. Oamenii cu timpul încep să
sufere de cefalee și migrenă tensională, care la fel este o consecință
a utilizării calculatorului fără a respecta niște reguli de
comportament în fața ecranului. Este bine cunoscută și dependența
digitală în rândul copiilor și adolescenților cu scăderea
performanțelor școlare, izolare socială, anxietate. Acest lucru
accentuându-se după pandemia Covid-19.
Concluzii
Utilizarea prelungită a calculatorului are un impact negativ asupra
persoanelor, afectând calitatea vieții. Pentru a reduce procentul
problemelor fizice și psihice e nevoie de-a limita timpul de utilizare și
de-a promova activități sociale și fizice
The diagnostic value of inflammatory markers in early-onset neonatal infection
No full textIntroducere. Infecțiile neonatale rămân o cauză importantă de
morbiditate și mortalitate, fiind responsabile pentru circa 36% din decesele
neonatale la nivel global, echivalentul a aproximativ 2 milioane de decese
anual. În Republica Moldova, acestea se situează pe locurile doi-trei în
structura mortalității perinatale și neonatale, iar sepsisul neonatal precoce este
responsabil pentru 10-15% din decesele neonatale.
Infecția neonatală cu debut precoce (INDP) este definită ca o afecțiune
infecțioasă sistemică manifestată clinic și/sau confirmată microbiologic, care
apare în primele 72 de ore de viață ale nou-născutului, fiind rezultatul
transmiterii verticale a agenților patogeni de la mamă la făt prin mecanisme
transplacentare, ascendente sau intrapartum.
Material și metode. În cadrul unui studiu observațional de tip cazcontrol, prospectiv, au fost comparați 65 de nou-născuți prematuri cu INDP și
68 de prematuri fără infecție, dar cu factori de risc materni similari. Criteriile de
includere și excludere au fost aplicate riguros. Au fost evaluate 367 de variabile
clinico-paraclinice, inclusiv parametri hematologici și biomarkeri inflamatori
(PCR, PCT, IL-6).
Rezultate. În acest studiu, valorile PCR au fost mai mari la nounăscuții infectați la toate intervalele analizate: la 12 ore (1,50 vs. 0,43 mg/L,
p=0,284), 24 ore (2,31 vs. 0,69 mg/L, p=0,077) și 72 ore (p=0,117), dar fără
atingerea semnificației statistice. PCR crește tardiv postnatal (după 12–24 ore),
cu o sensibilitate mai bună după 24 ore, dar cu specificitate scăzută, fiind
influențată de condiții non-infecțioase. Valorile IL-6 au fost semnificativ mai
mari la nou-născuții infectați (117,37±160,34 pg/mL vs. 26,22±98,21 pg/mL,
p<0,001). 56,25% dintre copiii infectați au prezentat valori crescute de IL-6, în
timp ce 73,68% dintre cei cu IL-6<10 pg/mL nu au avut infecție. Valorile medii
ale PCT au fost de 199,14±262,49 ng/mL la nou-născuții infectați, comparativ
cu 9,04±16,40 ng/mL în grupul de control (p<0.001). Aceste date confirmă
rolul PCT ca biomarker precoce și prognostic al infecțiilor sistemice severe. În
combinație cu IL-6 și PCR, PCT crește acuratețea diagnostică și contribuie la stratificarea riscului. Nivelurile >10ng/mL indică sepsis sever, iar valorile <0,5
ng/mL sugerează risc redus. Valori moderate sau crescute ale PCT în lotul fără
infecție pot reflecta inflamații perinatale nespecifice sau adaptări fiziologice
postnatale, cunoscute la prematuri, fără a indica întotdeauna sepsis bacterian
activ. Prin urmare, interpretarea acestor valori trebuie făcută în corelație cu
tabloul clinic, alți biomarkeri și contextul perinatal. IL-6 este cel mai timpuriu
marker, cu o sensibilitate de 87% și specificitate de 82%, crescând semnificativ
la nou-născuții infectați (117,37 vs. 26,22 pg/mL, p<0,001). PCT prezintă cea
mai mare specificitate (91%) și sensibilitate (85%), fiind un indicator eficient al
infecțiilor bacteriene sistemice, cu valori crescute semnificativ la cazurile
confirmate (199,14 vs. 9,04 ng/mL). PCR, cu sensibilitate de 72% și
specificitate de 80%, are o cinetică mai lentă, fiind util mai ales în
monitorizarea evoluției inflamației, nu în diagnosticul precoce.
Concluzii. Analiza sensibilității și specificității biomarkerilor
inflamatori arată că IL-6, PCT și PCR sunt esențiali în evaluarea INDP.
Compararea celor trei biomarkeri indică faptul că IL-6 este cel mai sensibil,
PCT cel mai specific, iar PCR cel mai potrivit pentru urmărirea tratamentului.
Utilizarea combinată a acestor markeri inflamatori crește acuratețea
diagnosticului și susține deciziile terapeutice antibiotice.Introduction. Neonatal infections remain an important cause of
morbidity and mortality, accounting for approximately 36% of neonatal deaths
globally, equivalent to approximately 2 million deaths annually. In the Republic
of Moldova, they rank second-third in the structure of perinatal and neonatal
mortality, and early neonatal sepsis is responsible for 10-15% of neonatal
deaths. Early-onset neonatal infection (EONI) is defined as a clinically
manifested and/or microbiologically confirmed systemic infectious condition
that occurs within the first 72 hours of life of the newborn, resulting from
vertical transmission of pathogens from mother to fetus by transplacental,
ascending, or intrapartum mechanisms. Material and methods. In a prospective, observational case-control
study, 65 preterm neonates with EONI and 68 preterm neonates without
infection, but with similar maternal risk factors, were compared. Inclusion and
exclusion criteria were rigorously applied. 367 clinical and laboratory variables
were evaluated, including hematological parameters and inflammatory
biomarkers (C-reactive protein), procalcitonin (PCT) and interleukin-6 (IL-6)).
Results. In this study, CRP values were higher in infected neonates at
all analyzed time periods: at 12 hours (1.50 vs. 0.43 mg/L, p=0.284), 24 hours
(2.31 vs. 0.69 mg/L, p=0.077) and 72 hours (p=0.117), but without reaching
statistical significance. CRP increases late postnatally (after 12–24 hours), with
better sensitivity after 24 hours, but with low specificity, being influenced by
non-infectious conditions. IL-6 levels were significantly higher in infected
infants (117.37±160.34 pg/mL vs. 26.22±98.21 pg/mL, p<0.001). 56.25% of
infected infants had elevated IL-6 levels, while 73.68% of those with IL-6 <10
pg/mL did not have infection. The mean PCT levels were 199.14±262.49
ng/mL in infected infants, compared with 9.04±16.40 ng/mL in the control
group (p<0.001). These data support the role of PCT as an early and prognostic
biomarker of severe systemic infections. In combination with IL-6 and CRP,
PCT increases diagnostic accuracy and contributes to risk stratification. Levels
>10 ng/mL indicate severe sepsis, and values <0.5 ng/mL suggest low risk.
Moderate or elevated PCT values in the uninfected group may reflect
nonspecific perinatal inflammation or postnatal physiological adaptations,
known in preterm infants, without always indicating active bacterial sepsis. The
interpretation of these values should be done in correlation with the clinical
picture, other biomarkers and the perinatal context. IL-6 is the earliest marker,
with a sensitivity of 87% and specificity of 82%, increasing in infected
neonates(117.37 vs.26.22pg/mL,p<0.001).PCT has the highest specificity(91%)
and sensitivity (85%), being an effective indicator of systemic bacterial
infections,with increased values in confirmed cases(199.14vs.9.04ng/mL).CRP,
with sensitivity of 72%, specificity of 80%, has slower kinetics, being useful
mainly in monitoring the evolution of inflammation, not in early diagnosis.
Conclusions. The analysis of the sensitivity and specificity of
inflammatory biomarkers shows that IL-6, PCT and CRP are essential in the
assessment of EONI. Comparison of the three biomarkers indicates that IL-6 is
the most sensitive, PCT the most specific, CRP the most suitable for monitoring
treatment. The combined use of these inflammatory markers increases the
accuracy of diagnosis and supports antibiotic therapeutic decisions
Susceptibility of microorganisms involved in urinary tract infections: international literature trends and findings
Get PDFIntroduction
Urinary tract infections (UTIs) represent a significant public health
issue, ranking among the most common bacterial infections globally.
The pathogens involved in UTIs are increasingly developing
resistance mechanisms to antibiotics, complicating treatment and
raising the risk of complications. The analysis of international
literature provides insight into current trends regarding the
susceptibility of these microorganisms to antimicrobial agents.
Material and methods
A systematic review was conducted using international databases
(PubMed, ScienceDirect, Scopus), covering the period 2015–2024.
The review included observational studies, multicenter clinical
research, and microbiological surveillance reports concerning the
susceptibility profiles of the main species involved in UTIs:
Escherichia coli, Klebsiella pneumoniae, Proteus mirabilis,
Enterococcus faecalis, and Pseudomonas aeruginosa.
Rezults
The analysis of international literature confirms the dominance of E.
coli as the primary uropathogen. Resistance rates among E. coli
strains are concerning, with up to 75% showing resistance to
fluoroquinolones and third- and fourth-generation cephalosporins. Additionally, extended-spectrum beta-lactamase (ESBL)-producing E.
coli strains have become increasingly prevalent, especially in
hospitalized patients and individuals with recurrent infections. K.
pneumoniae, the second most frequently isolated pathogen in UTIs,
demonstrates high levels of multidrug resistance. Carbapenem
resistance has been documented in 26.4% of isolates, and resistance
to aminoglycosides and cephalosporins is also on the rise.
Pseudomonas aeruginosa has shown an alarming resistance profile in
nosocomial UTIs. Studies report resistance rates of 69% to
carbapenems, 75% to aminoglycosides, and 65.4% to thirdgeneration
cephalon-sporins. P. mirabilis, although less prevalent, is
another important pathogen, particularly in catheter-associated
UTIs. It exhibits notable resistance to tetracyclines and trimethoprimsulfamethoxazole.
E. faecalis have shown high resistance rates to
commonly used antibiotics: 62.43% for E. faecalis and 65.18% for E.
faecium. Moreover, vancomycin-resistant enterococci are
increasingly reported, complicating treatment and infection control
measures.
Conclusions
The increased resistance of UTI pathogens to commonly used
antibiotics highlights the need for continuous monitoring of
susceptibility profiles and the adaptation of therapeutic guidelines
based on local and regional data. The implementation of effective
antibiotic stewardship strategies and the promotion of rational
antimicrobial use are essential for preventing the spread of
resistance and ensuring the efficacy of available treatments
The etiological implications in the development of volumetric dental anomalies
No full textIntroducere. Dezvoltarea normală a dinților în perioada prenatală și postnatală contribuie la o funcționalitate optimă
a aparatului dento-maxilar. Orice perturbare în acest proces poate duce la variații ale dimensiunii dentare, afectând
atât estetica, cât și funcționalitatea sistemului dentar. Anomaliile dentare de volum reprezintă o problemă importantă în
stomatologie, având o incidență crescută în ultima perioadă. Înțelegerea factorilor etiologici este esențială pentru stabilirea
unui diagnostic precoce și aplicarea unui tratament adecvat.
Scopul lucrării. Lucrarea își propune să analizeze influența factorilor genetici și de mediu în dezvoltarea anomaliilor
dentare de volum.
Material și metode. Analiza s-a bazat pe datele literaturii de specialitate naționale și internaționale, evidențiind
aspecte privind etiologia anomaliilor dentare de volum. Studiul a inclus un lot de 7 pacienți cu vârsta între 13 și 16 ani.
Pacienții au fost supuși unor examinări clinice și radiologice, iar rezultatele obținute au fost comparate cu datele raportate
în literatura de specialitate.
Rezultate. Studiile analizate pun în evidență rolul esențial al interacțiunii dintre factorii genetici și cei de mediu în
apariția anomaliilor dentare de volum. În anumite cazuri, anomaliile sunt rezultatul unei combinații între acești factori,
ceea ce face necesară adoptarea unor strategii terapeutice flexibile și personalizate.
Concluzii. Identificarea anomaliilor dentare de volum cât mai precoce este esențială pentru aplicarea unui tratament
eficient și pentru prevenirea unor afecțiuni suplimentare. Astfel, cunoașterea factorilor etiologici permit elaborarea
măsurilor profilactice ce vor asigura diagnosticul și tratamentul anomaliilor dentare de volum.Background. The normal development of teeth during the prenatal and postnatal periods contributes to the optimal
functionality of the dento-maxillary system. Any disturbance in this process can lead to variations in tooth size, affecting
both the aesthetics and functionality of the dental system. Volume dental anomalies represent an important issue in
dentistry, with a significantly increased incidence in recent times. Understanding the etiological factors is essential for
establishing an early diagnosis and applying appropriate treatment.
Objective of the study. This study aims to analyze the influence of genetic and environmental factors on the development
of volumetric dental anomalies.
Material and Methods. The analysis was based on data from national and international specialized literature, highlighting
aspects regarding the etiology of volumetric dental anomalies. The study included a sample of 7 patients aged
between 13 and 16 years. The patients underwent clinical and radiological examinations, and the results obtained were
compared with data reported in the specialized literature.
Results. The analyzed studies emphasize the essential role of the interaction between genetic and environmental
factors in the occurrence of volumetric dental anomalies. In certain cases, the anomalies are the result of a combination
of these factors, making it necessary to adopt flexible and personalized therapeutic strategies.
Conclusion. Early identification of volumetric dental anomalies is crucial for applying effective treatment and
preventing further complications. Thus, understanding the etiological factors allows for the development of preventive
measures that will ensure the diagnosis and treatment of volumetric dental anomalies
Inborn errors of metabolism – challenge in pediatrics
No full textIntroduction. Among the 6000 to 8000 recognized rare diseases, more
than 1000 are classified as inborn errors of metabolism (IEMs). Collectively,
these disorders affect approximately one in every 500 newborns, posing
significant diagnostic and management challenges in both general and pediatric
medical practice [1-5]. IEMs are caused by the complete or partial absence, or
dysfunction, of enzymes, cofactors, structural proteins, or transporter
molecules. This results in either the accumulation or deficiency of specific
metabolites, disrupting normal metabolic processes being genetically
determined. The term „inborn errors of metabolism” was first introduced by
British physician Archibald Garrod (1857–1936) in the early 20th century. His
pioneering research on Alkaptonuria laid the foundation for the „one gene–one
enzyme” hypothesis, marking a seminal moment in the development of medical
genetics [2].
The definition of IEMs has remained relevant over time, emphasizing
that metabolic disturbances can lead to a spectrum of clinical manifestations
ranging from mild to severe. These manifestations frequently include st
o ea nd and psychiatric symptoms, other affecting the liver, muscle,
kidney or heart, which may result in death or lifelong disability. Although
traditionally regarded as pediatric disorders, IEMs can present at any age,
including from neonate to adolescence and adulthood [1,2,3]